Selectie din volumul "Jocul de-a iubirea" (1997)

Dacă ne întreabă lumea

Dacă ne întreabă lumea unde am dispărut,
Vom spune că am plecat departe
Şi nu ne va răni nici ultimul sărut
Ce sufletele noastre le desparte.

Dacă ne întreabă lumea de ce-am fugit de ea
Vom spune că ni s-a urât aici
Şi am plecat în grabă, luând doar dragostea
Ce ne-a unit în taină, dar pe veci.

Dacă ne întreabă lumea de ne vom mai întoarce,
Vom spune că-i chemăm la noi pe ei.
Şi poate vor să ştie cum gândul se preface,
Ce bani să schimbe sau ce drum să iei.

Dacă ne întreabă lumea cum ne mai înţelegem,
Vom spune că nicicând n-am fost mai buni
Şi nimeni nu ne face acum să mai şi plângem,
Ce să mai spunem? Doar că am fost nebuni.

Dacă ne întreabă lumea ce este nebunia,
Vom spune să încerce şi ei ce am făcut.
Şi trebuie să lase deoparte chiar mândria
Ce li se-ascunde tainic în sufletul tăcut.

Dacă ne întreabă lumea cum se opreşte timpul,
Vom spune să renască prin trupul lor învins
Şi vor vedea şi zeii din Olimpul
Ce-i strigă dintr-un vis încă nestins.

Dacă ne întreabă lumea ce am făcut cu viaţa
Vom spune că am luat-o cu noi în infinit.
Şi ea mai este drumul şi speranţa
Ce ne-aminteşte azi că totuşi ne-a iubit.

Din toate

Se spun multe, se scriu şi mai multe,
Din toate nu e tot adevărat
De-aceea te vor căuta într-o noapte
Sa-mi spui ce-aştepţi, să-mi spui că n-ai uitat.

Se afirmă multe, se-ntreabă şi mai multe,
Din toate aş vrea să-mi dai doar un răspuns:
Cât m-ai iubit atunci, în clipele tăcute
În care dragostea în suflet ne-a pătruns.

Se întâmplă multe, se ascund şi mai multe,
Din toate eu îţi cer atât să-mi dai.
Un adevăr al viselor rănite
Ce nu se povestesc în dulce grai.

Se caută multe, se infirmă şi mai multe,
Din toate te-aş ruga să-mi laşi doar un cuvânt:
O cheie a iubirii împlinite
Care să ţină loc de sacru legământ.

Se află multe, se uită şi mai multe,
Din toate-ţi cer şi cel mai tainic gând
Îmi va aşterne miile de şoapte
Când eu te voi vedea plecând.

Masca

Lasă măcar astăzi masca să îţi cadă.
Vreau să îţi ştiu chipul, lumina să îl vadă.
Probabil o să doară, dar chinul nu-i de-ajuns
Pentru nefericirea ce-o faci de nepătruns.

Ţi-e frică de iubire dar vrei să fii iubit.
Nu ţi-a spus nimeni oare că poate fi cumplit?
Priveşte-te în oglindă! Vezi sufletul cum arde?
Nu eşti sătul de viaţă, de zbor şi de şarade?

Mai vrei să mistui poate un suflet c-un suspin,
Să aperi cu o privire al dragostei declin.
Ascultă-ţi răsuflarea! Auzi cum ea se zbate?
De ce nu laşi speranţa să zboare cât mai poate?

Şi lasă măcar astăzi să ţi se vadă chipul,
Să se topească masca de carnaval cu timpul.
Vei fi pentru o clipă un om obişnuit,
Lăsând în urmă actorul de bâlci, nefericit.

Atunci simţi-vei focul ce trupul ţi-l cuprinde
Şi vei privi la geam Crăciunul cu colinde,
Iar eu voi fi alături şi am să te opresc,
Spunându-ţi că de-abia acum aş vrea să te găsesc.

Şi tu te vei întoarce mirat, nepăsător,
Uitându-te la mine cu un banal fior,
Dar de-ţi voi da cu ochii tot ce-ai dori să simţi
Rămâi atunci cu mine! Cum ai putea să minţi?!

Oameni fără nume

Treceau arar pe stradă
Ca nimeni să nu-i vadă,
Să nu le-asculte plânsu-înăbuşit.

Dar sufletul îi doare
Şi cui vor spune oare,
Cât au de pătimit?

Sunt cei fără de soartă,
Cerşind din poartă în poartă,
Un om i-a umilit.

Cine crede-n lume
Oameni fără nume?
Nimeni nu le vede ochii plânşi,

Ei mă văd prin viaţă
Lacrimi şi speranţă,
Nimeni ni le-aude paşii stinşi.

Cereau un ban, o pâine,
Pentru o zi de mâine,
Pe care nu ştiu dacă o vor vedea

Se opresc câţiva în grabă
Şi uneori se întreabă:
E viaţa atât de grea?

Zâmbesc cu nepăsare,
Privesc cu disperare
Spre clipa ce murea.

Oglinda

N-ai să înţelegi că te-am iubit
Şi n-ai să crezi c-am suferit,
Credeai că uit şi că nu văd
Jocul în oglindă.

Erai aici dar nu ştiai
Cu vorbe reci cum mă răneai,
Credeai că uit şi că nu văd
Jocul în oglindă.

Dar într-o zi s-a spart în mii de cioburi
În fiecare colţ zburau frânturi din ea,
Era şi viaţa mea, acolo, printre cioburi
Şi lacrimile picurau din ea.

Am încercat cu mâna laolaltă să le pun,
Lipsa e doar unul singur, rătăcit
Şi gândurile, toate, aş fi vrut să le adun,
Să înţeleg unde-am greşit.

Când am privit apoi oglinda spartă,
Vedeam toţi anii care au trecut.
Formau acum un trist tablou, o hartă.
Iar tu erai în ciobul cel pierdut.

Treceam mereu cu spaimă şi dor prin faţa ei
Nici nu îndrăzneam măcar să o privesc,
Căci fiecare clipă aprindea scântei
Ce-mi aminteau de primul te iubesc.

Dar într-o zi ploioasă şi rece de aprilie
Am aruncat o singură privire:
Oglinda era întreagă, iar eu eram copil.
Vedeam o lume nouă lipsită de mâhnire.